Acum două săptămâni mi-am cumpărat noul album Direcţia 5, “Clasic”. Cum era de aşteptat, având în vedere momentul în care s-a lansat, albumul este unul de dragoste cu nişte piese absolut superbe. E posibil să fiu cam subiectivă (Direcţia 5 e formaţia mea de suflet), dar asta e 
După ce am ascultat de mai multe ori albumul, am făcut un Top 3 al celor mai deosebite piese:
Locul III: “Te vreau aproape”
O nouă săptămână, o nouă temă la acelaşi seminar ca data trecută
De data aceasta am avut de realizat două mini-interviuri (unul luat pe mess şi unul pe e-mail) cu cine vrem noi şi pe ce temă vrem noi. Pentru că este weekend, pentru că se apropie primăvara (cel puţin din punct de vedere calendaristic) şi mai ales pentru că temele mult prea serioase nu sunt pe gustul meu în această perioadă, m-am gândit să-mi intervievez doi colegi despre ce înseamnă “1 martie” pentru ei.
Primul supus “interogatoriului” a fost Cătălin Hopulele, zis Hopu, cu care am vorbit pe mess.
Ioana Stoian: 1 martie pentru tine: demodat sau încă în tendinţe?
Cătălin Hopulele: 1 martie nu are neapărat o semnificaţie importantă ca zi, în mod real. În schimb, pentru mine, 1 martie este, cel puţin psihologic, începutul primăverii şi prin urmare eu aş fi cel demodat aici. Parcă se topeşte zăpada puţin mai repede sub soarele din martie.
I.S.: Cum arăta 1 martie în şcoală şi cum arată acum?
C.H.: Păi mama are un obicei şi acum, dar care m-a ajutat foarte mult când eram la şcoală, şi anume să facă mărţişoare hand made, cum s-ar spune acum, dar practic erau super. Şi încă sunt. Şi dădeam la absolut fiecare coleg şi primeam laude din partea fiecăruia. Şi pot să spun că am amintiri foarte frumoase de atunci. Acum, cel puţin dăruirea de marţişoare mi se pare că s-a cam stins puţin. E şi drept că nu am efectiv timpul necesar să mă dedic cumpărării mărţişoarelor.
I.S.: Care a fost cel mai ciudat mărţişor pe care l-ai primit?
C.H.: Grea întrebare. Nu ştiu, nu am primit niciodata un marţişor ciudat cred, dar probabil printre cele mai interesante se numără un pergament rulat pe care era scrisă o urare.
I.S.: Mărţişor simplu sau şi un cadou pe lângă el?
C.H.: Depinde de persoana căruia îi dai. Celor apropiaţi e mai mult decât ok să ai şi un mărţişor alături, cu condiţia să ţii minte că nu e nevoie de o zi specială pentru un cadou frumos. Oricum, e obligatoriu un mărţişor.
“Mi-ar plăcea să îmi aduc aminte de la care e fiecare.”
I.S.: Câte mărţişoare ai de gând să cumperi în acest an?
C.H.: Dacă timpul îmi va permite şi în ziua respectivă voi putea să am câteva ore libere, am să cumpăr vreo două pentru colegii de an şi câteva pentru cei de la Opinia şi cei dragi. Prin urmare, nu multe, dar nu puţine.
Un text mai vechi de care am dat întâmplător prin calculator. A fost publicat şi în Academia de gashca (nu mai reţin în ce număr- ce să-i faci? Vârsta :D):
De 11 noiembrie anul trecut a început al treilea război mondial. Sau nu a început? Păi, nu aşa a spus Nostradamus? Ori mai credem în profeţii, ori nu mai credem? Unde mai punem că şi o clarvăzătoare din Bulgaria, pe nume Vanga (un fel de Carmen Harra în varianta de la sud de Dunăre), a „văzut“ că în noiembrie 2010 va izbucni cel de-al treilea război mondial. Doar ce putea să facă dacă e clarvăzătoare? „Să vadă“.
Cum scria şi în România liberă cu câteva zile înainte de marele eveniment: „Vestea a umplut pagini pe Internet, iar acum mulţi aşteaptă cu mai multă sau mai puţină teamă să vadă dacă profeţia se va împlini“. Chiar dacă fac parte din categoria celor cu mai puţină teamă am zis să mă pregătesc cum se cuvine pentru un eveniment senzaţional, cum se preconiza a fi acest început de război.
Primul pas a fost mersul la cumpărături. Pe listă aveam:
popcorn, chips-uri, ice-tea, alune, salatine, un baton de salam şi o pâine feliată (în caz că se prelungeşte începerea războiului şi mi se face foame). Al doilea pas a fost baricadarea în dormitor şi proţăpirea în faţa calculatorului (ce prieten de nădejde poţi să ai în aceste momente decât un calculator?!). Al treilea şi ultimul pas a constat în deschiderea tuturor reţelelor de socializare pe care am cont. Şi de aici a început distracţia.
Ştiu că poate părea un clişeu (sau este deja, după unii) dar cred că v-aţi pus şi voi, măcar o dată, întrebarea „Cum ar arăta viaţa mea fără Internet?” Cei de vârsta mea pot răspunde destul de repede la o asemenea întrebarea, problema e cu cei mai mici decât noi, care s-au trezit cu tastatura în braţe.
Pe Internet poţi fi tu sau poţi fi cine vrei tu, nimeni nu se sinchiseşte să caute informaţii despre tine din mai multe surse. Poţi dobândi fără prea mare greutate tinereţea fără bătrâneţe, însă viaţa fără de Internet nu este atât de uşor de obţinut.
Făcând un scurt exerciţiu de imaginaţie o săptămână din viaţa mea fără Internet ar arăta cam aşa:
Luni: Mic dejun – căşti (radio) – tramvai – facultate – bibliotecă – tramvai – acasă – prânz – somn de frumuseţe – teme – carte – emisiune TV – cină – film – somn.
Marţi: Mic dejun – ştiri din presă – tramvai – facultate – cantină – prânz – facultate – autobuz – tramvai – acasă – cină – film – somn.
Miercuri: Mic dejun – tramvai – facultate – Copou – plimbare + prânz – facultate – autobuz – operă – tramvai – acasă – cină – somn.
Joi: Mic dejun – televizor (muzică) + teme – tramvai – facultate – cantină – prânz – facultate – şedinţă ASJ – tramvai – acasă – cină – somn.
Vineri: Mic dejun – tramvai – bibliotecă – tramvai – acasă – prânz – somn de frumuseţe – carte – maşină – filarmonică – maşină – acasă – somn.
Sâmbătă: Mic dejun – telefon – prieteni – plimbare – acasă – prânz – carte – radio (muzică) – prieteni în vizită – cină – somn.
Duminică: Mic dejun – biserică – staţie – tramvai – Grădina Botanică – fotografii – plimbare – acasă – prânz – vizită la bunici + cină – teatru – acasă – somn.
În mare, cam aşa arăta viaţa mea în gimnaziu şi liceu. Unii ar putea spune că era monotonă, însă eu nu aş spune asta. În loc să vorbesc cu prietenii pe Internet, vorbeam la telefon sau faţă în faţă. În loc să mă uit pe Internet la o piesă de teatru sau la un concert mergeam mai des în sala de spectacole (şi încerc şi acum să fac asta cât mai mult posibil) şi cel mai important petreceam mai mult timp afară din casă, nu ţintuită într-un scaun, în faţa calculatorului. Şi parca era mai bine.
Post Scriptum: Recunosc că ideea acestei postări nu mi-a venit mie, ci am primit-o ca temă în cadrul unui laborator.
Ante Scriptum: Da, titlul e fără diacritice, pentru că nu face referire la piesa lui Ştefan Bănica Junior, ci la mine. Asta ca să nu intitulez postarea „Autoportret virtual”.
Tocmai am dat căutare pe Google după numele meu şi vreau să vă spun şi vouă cum arăt eu în mediul virtual.
Prima apariţie este cea a blogului pe care tocmai îl citiţi . De aici lumea interesată poate afla că „Sunt studenta la Departamentul de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi fac parte din Asociaţia Studenţilor Jurnalişti din Iaşi. Mi-aş dori să am un job în radio sau în domeniul PR-ului. Îmi place la nebunie fotografia (sper să îmi îndeplinesc dorinţa de a face un curs profesionist de fotografie) şi ador să călătoresc (dacă şi resursele financiare ar fi mai bune ar fi perfect).” Din septembrie 2009 şi până în prezent se pare că am scris ceva şi că unora le-a şi plăcut pentru că aşa cum arată statistica am 20,472 hits. Nu are sens să vă spun mai multe despre blog, pentru asta puteţi descoperi şi singuri de vreme ce citiţi acest text.
Următoarea „referire” la mine este cea de pe Facebook. Dacă nu intru pe site, ci mă uit doar la ce îmi arată maestrul Google aflu că printre activităţile mele se numără radioul şi fotografia, că sunt interesată de jurnalism, relaţii publice şi fotografie, că „I dont care about your farm, or your fish, or your park, or your mafia!!! ”, că îmi place: Holograf Romania, Povestiri din gradina cu pisici, IQads, Discovery Channel, MARCEL IURES, Stop Cancer la San, Bubble Social Media, Travelocafe, Ads of the World, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” -Departamentul de Jurnalism si Stiinte ale Comunicarii, Vita de Vie, Lume Buna!, dani otil, Al Pacino şi încă 368 de „chestii”, că principalele preferinţe muzicale sunt: Directia 5, Michael Bublé, Ion Aldea-Teodorovici, Loredana Groza şi Trupa TAXI, că am citit cu plăcere: Născut în URSS, Războaiele mele, Cinci disfuncţii ale muncii în echipă. O fabulă despre lideri, Vârtejul de James Clavell şi Mapa cenuşie GR. Citeşte restul editării »
Săptămânile trecute cine cutreiera pe facebook în căutare de informaţii mai mult sau mai puţin interesante a văzut cu siguranţă şi mesajul următor: „Draga mea nepoată, Andreea este înnebunită de mirajul lumii jurnalistice de televiziune! A absolvit un curs la Antena 1(Vlad Ionescu), este la facultatea de jurnalism Hyperion şi încearcă să «pătrundă», în «curtea» unei televiziuni! O recomand pentru orice televiziune interesată de o reporteriţă ambiţioasă şi charismatică!” (copyright: orice greşelă de ortografie sau punctuaţie aparţine celui care a redactat mesajul).
Cel care face această recomandare este un actor destul cunoscut (cândva a 
realizat şi emisiunea pentru copii Arlechino) care, cum era şi normal, a „pătruns” în „curtea” new media. A fost şi el cuprins de mirajul lumii care socializează pe facebook. Este lesne de bănuit că toate televiziunile care vor să aibă în curte o „reporteriţă ambiţioasă şi charismatică!” au ţinut cont de recomandarea actorului, mai ales că mesajul era însoţi şi de o poză a dragii nepoate (şi nu era chiar o poză de pus în CV).
După ce ne-am dat seama cu toţii că cei care nu au un unchi care să îi recomande pe reţelele de socializare, ar mai fi o singură întrebare de pus: dacă urmăm doar cursurile de la facultate (una de stat) mai avem vreo şansă să ajungem şi noi în curtea unei televiziuni (măcar să dăm mâncare la găini)?
