Jocurile copilăriei mele

Am văzut zilele trecute un filmuleţ în care mai multe persoane erau întrebate ce le fac pe ele să zâmbeasca sau să se bucure, iar răspunsul unui puşti m-a pus pe gânduri. El spunea că îi place să se joace şi asta îl face să zâmbească. Iar la întrebarea ce anume el a răspuns că joacă Counter-Strike sau se joacă cu săbiile, cu prietenii.

Eu nu am jucat Counter-Strike sau nu m-am bătut cu săbiile. O să spuneţi că sunt fată şi de aceea. Nu e chiar aşa. Eu eram cam băieţoasă: aveam toată colecţia cu maşinuţe din acelea micuţe, mă jucam cu băieţii, iar păpuşile Barbie ajungeau de obicei în coşul de gunoi.

Când eram mică stăteam într-un cartier în care fiecare se cunoştea cu fiecare şi în care toţi copii, băieţi şi fete, ne jucam împreună. Ne jucam afară, de dimineaţa până seara, cu pauze doar ca să mergem să mâncăm ceva şi asta forţaţi de părinţi. Ce jucam? Ohooo! Dar ce nu jucam?!

Unul din jocurile care făcea furori pe atunci era „Flori, fete sau băieţi, melodii sau cântăreţi şi-o ţigară pe pereţi” (denumirea aceasta, mai lungă, era propria noastră variantă). Toată ziua ne găseai stând pe băncile din faţa blocului şi jucând „Flori, fete sau băieţi”. Aşa mai aflai gusturile prietenilor, eventual îţi confirmai bănuielile cu privire la cine pe cine plăcea – era o adevărată tactică😉

Nu cred că există cineva care nu s-a jucat „De-a v-aţi ascunselea”. Nu pot să uit cât de tare ne distram când Alexandru (un băiat ceva mai înalt decât restul copiilor) îl punea mereu pe Liviu (cel mai pipernicit dintre noi) să „scape turma”. Îl împingea într-un boschet şi săracul stătea chircit acolo până primea semnalul de ieşire.

Când era mai cald afară jucam „Ţară, ţară vrem ostaşi!”. De fiecare dată după ce jucam veneam în casă cu mâinile roşii, aproape vineţii, dar ce mai conta, dacă mă distrasem şi eventual şi câştigam?

Unul din jocurile mele preferate era „Ţările”. Pentru că am observat că nu mulţi ştiu de acest joc îl explic în continuare. Desenam cu cretă un cerc micuţ, care rămânea gol şi apoi, în jurul lui, unul mai mare. Acesta îl împărţeam în părţi egale, în funcţie de câţi jucători erau. Fiecare îşi alegea o ţară şi o scria în bucăţica lui de cerc. Aveam nevoie de o minge, care stătea în cercul micuţ. Apoi, printr-o selecţie (de tipul „Din oceanul Pacific/ A ieşit un peşte mic/ Şi pe coada lui scria/ Ieşi afară dum-nea-ta!”) se alegea un coordonator. Acesta stătea în mijloc, lua mingea în mână şi striga: „S-o prindă, s-o prindă …” (şi spunea una din ţările scrise în cerc) şi arunca mingea cât mai departe. Toţi copii fugeau cu excepţia celui a cărui ţară a fost strigată. El trebuia să prindă mingea şi să o aducă în centru, moment în care spunea „STOP”. Toţi se opreau din fugă, iar copilul cu mingea trebuia să îi chitească cât mai repede pe ceilaţi, fără a ieşi din cerc.

Alte jocuri în vogă erau „Raţele şi vânătorii”, „Împărate, împărate cât e ceasul”, „Omul negru”, „Şotronul”, „Zăresc un prinţ călare”, „Fabrica de ulei” şi „Gunoiera” (un joc cu mingea pentru patru persoane – un fel de tenis cu piciorul; cam greu de înţeles de alţii, având în vedere că era inventat de noi ;))).

Dacă vremea nu ne permitea să ne jucăm afară, ne mutam în scara blocului. Aici jucam până cădeam laţi „Telefonul fără fir”, „Călcatelea”, „Sticluţa cu cerneală”, „Batista parfumată”, „Ursuleţul doarme”, „Fazan”, „Bâza” (ce tare mai trăgeau băieţii!!!), jocuri cu palmele, de tipul „Cireşica”, „Fripta”, „O, poni, poni”, „Nu te supăra”. Jucam şi „Chems” (un joc de cărţi pe perechi de câte doi – cât de mult îmi plăceaaa :D) sau „Remi”. Când eram mai mărişori mai diversificam şi cu „Ţomanap” (pe o bucată de hârtie scriam pe verticală ŢOMANAP; cineva spunea alfabetul şi când îl opream la o anumită literă toţi scriam o ţară, un oraş, un munte, o apă, un nume, un animal şi o plantă care să înceapă cu acea literă; cine termina primul câştiga) şi „Nacl” (tot pe o foaie de hârtie şi tot pe verticală scriam NACL; fiecare jucător scria un nume, împăturea hârtia cât să acopere ce a scris el şi făceam schimb de hârtii, în sensul acelor de ceasornic; apoi scriam o acţiune, împătuream şi schimbam; apoi scriam cu cine şi în final locul; la sfârşit desfăceam hârtiile şi ne distram teribil de ce propoziţii ieşeau).

În final, să nu uit să vă spun că făceam şi discotecă în scara blocului. La ultimul etaj, unde stăteam eu, era rigul de dans. Eu eram responsabila cu muzica: aveam un casetofon ceva mai mare şi casete cu muzică de la sora mea. Un băiat se ocupa de sucuri, iar de efecte speciale Liviu (de care v-am spus mai sus). Ce însemnau efectele speciale? Păi, pe scara blocului era un bec din acela rotund. Liviu punea acolo un fes în dungi şi îl învârtea cu un băţ ca să avem efecte luminoase. ;))

Îndrăzneşte cineva să spună că noi nu ne distram sau că jocurile noastre erau plictisitoare? Uneori mă apucă nostalgia şi aş mai ieşi afară la un „Flori, fete sau băieţi”, la un „Raţele şi vânătorii” sau măcar pe scara blocului, la un „Chems”🙂.

8 gânduri despre &8222;Jocurile copilăriei mele&8221;

  1. Ce amintiri mi-ai trezit Ioana… Nu recunosc toate jocurile mentionate, dar intr-adevar au fost ani tare frumosi!

    • Leoflav, dacă eşti în blocul tău sau al prietenilor şi nu faceţi o hărmălaie încât să ridicaţi tot blocul în picioare, nu cred că vă dă afară nimeni.🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s