Dincolo de uşa cu Mickey Mouse ochelarist

Pentru că zilele acestea am făcut ordine în toate materialele de prin facultate şi masterat am dat peste unul din primele texte scrise de mine, un reportaj de atmosferă, cică😀

Când te afli în faţa uşii de pe care îţi face cu ochiul un Mickey Mouse cu ochelari, nu te mai gândeşti că te afli într-un spital, mai exact în Spitalul Clinic de Urgenţă Prof. Dr. Nicolae Oblu Iaşi. Însă nu aceeaşi senzaţie o au părinţii care aşteaptă împreună cu copii în faţa uşii. Pe faţa lor se citeşte fie deznădejde, fie teamă.

Copii sunt veseli. Deşi de-abia s-au cunoscut se comportă de parcă ar fi prieteni la cataramă: „Hai să ne jucăm De-a v-aţi ascunselea” propune un prichindel care are un ochi acoperit. Curând cheful le piere; uşa cabinetului s-a deschis şi doamna asistentă îl cheamă pe unul dintre copii înăuntru.

În cabinet e cald şi o ramură de zarzăr înflorit bate în geamul gros vrând parcă să-i învioreze pe micii pacienţi. Pereţii sunt desenaţi cu personaje din desenele animate. Tweety doarme învelită cu o păturică roz, iar lângă ea o maimuţică se pregăteşte să se caţere în bananierul din stânga sa. Vis-à-vis un soare portocaliu îi face cu ochiul unui elefant de la circ şi unei caracatiţe care vrea să ajungă mai repede pe plaja de lângă ea, pentru ca pinguinul să nu-i mai facă în ciudă. „Am avut un copil care se folosea de aceste desene atunci când îi măsuram acuitatea vizuală. În loc de stânga sau dreapta el spunea soare sau maimuţă” îşi aduce aminte L. T., asistenta principală.

Lucrează aici de 17 ani (n.r.: în 2009). Poate spune că e a doua ei casă. Deşi condiţiile nu sunt excelente, o masă, un dulap, un cuier şi o chiuvetă reprezintă dotările cabinetului, ea este mulţumită, s-a obişnuit. Nici cele patru aparate pentru exerciţii nu mai sunt ca acum 17 ani; dacă te uiţi atent observi că majoritatea sunt „bandajate” cu leucoplast, că unele manete lipsesc. „În fiecare săptămână se face revizia lor, dar… Uneori le mai iau eu acasă şi le mai repară soţul meu.” mărturiseşte asistenta; „Era o vreme când mamele copiilor internaţi făceau husele pentru scaune, pentru că erau rupte cele vechi.”

ortoptica1În timp ce admir desenele, un zgomot surd se aude dinspre unul din aparate. Un copil este aşezat la „Morişcă”. Aflu că e un exerciţiu pentru stimularea maculară. I se spune  „Morişcă” pentru că presupune ca un dispozitiv să se învârtă în centrul unei imagini, pe care pacientul trebuie să o fixeze.

Se lasă o linişte apăsătoare. Asistenta îşi notează tacticos pacienţii în condică… „Uite ce face! Desenează în aer. Ce să facă şi el? Se plictiseşte” Se duce la unul din aparate, învârte nişte butoane şi când spuneai că liniştea va cuprinde din nou încăperea un glăsucior subţire se aude dinspre uşă: „Eu cât mai am de stat?” I se răspunde că mai are cinci minute şi „ai scăpat pe ziua de azi”.

Asistenta iese pentru câteva momente. Copii încep să se învârtă pe scaune, unul fredonează o melodie, altul încearcă să apese pe butonul roşu al aparatului. O faţă se iveşte în pragul uşii; e un părinte care vrea să vadă dacă fetiţa lui stă liniştită: „Fii cuminte tati că acuşi termini şi mergem în parc.” Uşa se închide, iar micii neastâmpăraţi se agită din nou. Trebuie să fi trăit sau să te pui în pielea lor pentru a-i înţelege. Cel puţin o oră să stea nemişcani pe nişte scaune incomode, să privească într-un singur punct. Nu e deloc uşor oricât de cuminţi şi conştienţi ar fi că e spre binele lor.

Noroc cu pereţii desenaţi, cu zarzărul din geam şi cu zâmbetul asistentei, care le mai descreţesc frunţile micuţilor. Însă e posibil să nu le mai aibă nici pe acestea. „Vor să ne mute în cabinetul de alături. Să împartă sala de consulaţii în două. Nu ştiu cum o să încăpem, mai ales că nu este decât un geam acolo.” spune dezamăgită L. T..

Nu se ştie cât va mai exista cabinetul cu uşa cu Mickey Mouse, nu se ştie câţi copii vor mai beneficia de acest tratament atât de necesar, însă ceea ce se ştie este că, până acum, aici mulţi copii au fost ajutaţi şi că acest loc, cu desenele sale, cu aparatele defecte şi cu asistenta care le spune mereu că mai au doar cinci minute vor rămâne în aminterea multor pacienţi, părinţi şi copii.

Ce spuneţi? Vă rog să nu fiţi foarte critici, eram de-abia în anul I de facultate.🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s